Definiții vaccinări

• A
• B
• C
• D
• E
• F
• G
• H
• I
• J
• K
• L
• M
• N
• O
• P
• Q
• R
• S
• T
• U
• V
• W
• X
• Y
• Z

 Anatoxina

Anatoxinele sunt toxine microbiene atenuate prin metode fizice sau chimice, folosite la producerea de vaccinuri. Sunt lipsite de toxicitate, dar își păstrează proprietățile antigenice, fiind capabile să inducă imunitate față de toxina din care au fost derivate.
Istoric Prima mențiune despre atenuarea virulenței unei toxine datează din 1923, când Alexander Glenny și Barbara Hopkins arată că virulența toxinei difterice se poate elimina prin tratarea acesteia cu formol. În același an, Gaston Ramon descoperă că produsul obținut prin tratarea chimică a toxinei difterice cu formaldehidă este lipsit de toxicitate, dar își păstrează puterea imunogenă specifică. Vaccinurile obținute prin acest procedeu chimic de eliminare a virulenței toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine (în țările de limba engleză se folosește denumirea de toxoid). Primele vaccinuri cu anatoxină au fost introduse de Gaston Ramon (medic veterinar și biolog francez): vaccinul antidifteric (1923) și vaccinul antitetanic (1927). Utilizarea anatoxinelor s-a extins ulterior și la alte tipuri de vaccinuri.
Utilizări actuale ale anatoxinelor Vaccinuri antitoxice cu anatoxine
- Vaccinul antitetanic Conține anatoxină derivată din tenospasmină, neurotoxina produsă de Clostridium tetani, care este responsabilă de manifestările clinice din tetanos. Anatoxina tetanică se folosește fie ca vaccin monovalent împotriva tetanosului (rapel postexpunere) fie încorporată în vaccinuri plurivalente cu până la șase valențe diferite, în schemele naționale de imunizare profilactică. Nu este teratogenă și se poate administra în siguranță la gravide, pentru prevenirea tetanosului neonatal. La copil se poate administra începând de la vârsta de 2 luni.

- Vaccinul antidifteric Conține anatoxină derivată din toxina difterică, exotoxina secretată de Corynebacterium diphtheriae, care are capacitatea de a inhiba sinteza proteinelor, provocând astfel manifestările clinice ale difteriei. În prezent nu se mai folosește ca vaccin monovalent, fiind încorporată în vaccinuri bivalente, împreună cu anatoxina tetanică, sau în vaccinuri plurivalente cu până la șase valențe. Nu este teratogenă și se poate administra în siguranță la gravide, pentru prevenirea difteriei la nou-născut și sugarul mic nevaccinat. La copil se poate administra începând de la vârsta de 2 luni, fiind de regulă încorporată în vaccinurile plurivalente folosite în schemele naționale de imunizare profilactică.

- Vaccinul cu anatoxină stafilococică Conține anatoxine derivate din toxinele și enzimele eliberate în mediul extracelular de diverse tulpini de Staphylococcus aureus. Se folosește ca adjuvant în tratamentul infecțiilor stafilococice recidivante, de preferință în asociere cu vaccinul stafilococic.

- Vaccinul cu anatoxină streptococică Conține anatoxine derivate din toxinele streptococului hemolitic. Se utilizează ca adjuvant în tratamentul infecțiilor streptococice cutanate și în stările de sensibilizare a organismului fața de streptococul hemolitic și produsele lui.

- Vaccinuri cu anatoxină pertussis Anatoxina pertusis, derivată din toxina secretată de Bordetella pertussis (agentul etiologic al tusei convulsive) este unul din antigenele folosite pentru producerea vaccinurilor cu componentă pertussis acelulară, alături de hemaglutinina filamentoasă. Vaccinurile pertussis nu se folosesc ca vaccinuri monovalente, ci incluse în vaccinuri polivalente, în combinație cu anatoxina difterică și anatoxina tetanică (DTaP), la care se pot adăuga diferite valențe suplimentare (DTaP+Polio, DTaP+Polio+HIB, DTaP+Polio+HIB+HB).
Vaccinuri conjugate cu anatoxine Anatoxinele se folosesc în prezent și pentru a mări răspunsul imun față de antigenele neproteice din vaccinurile fracționate care conțin doar anumite componente microbiene. Fracțiunile din învelișul polizaharidic extern al anumitor bacterii sunt prea puțin imunogene. Legând aceste fracțiuni de anatoxine proteice, sistemul imunitar poate fi determinat să recunoască polizaharidul ca și cum ar fi un antigen proteic. Vaccinurile care încorporează anatoxine în acest scop se numesc vaccinuri conjugate. Exemple din această categorie sunt: vaccinul conjugat împotriva Haemophilus influenzae tip B (care folosește anatoxină tetanică), vaccinul pneumococic heptavalent conjugat (care folosește tipul CRM197 de anatoxină difterică), vaccinul meningococic C conjugat (cu anatoxină difterică) etc. Conjugarea cu anatoxine proteice le conferă acestor vaccinuri imunogenicitate începând de la vârsta de 2 luni, permițând astfel imunizarea sugarilor și copiilor mici, la care vaccinul neconjugat nu este imunogen.
Seruri imune Anatoxinele se utilizează și pentru hiperimunizarea animalelor de laborator, în scopul obținerii de seruri antitoxice, care se utilizează fie pentru imunizare pasivă prin seroterapie în anumite boli infecțioase (tetanos, difterie, botulism etc.), fie ca reactivi pentru anumite metode de diagnostic de laborator.

 Antigripală

Se poate efectua începând de la vârsta de 6 luni. Este indicată o administrare anuală de vaccin, înaintea sezonului gripal (pentru România, în perioada octombrie-noiembrie, anual).

 Antihepatită A

Vaccinul hepatitic A se poate administra începând cu vârsta de 1 an şi 9 luni. Primovaccinarea se face cu 2 doze: o doză iniţială şi a II-a doză la un interval cuprins între 6-12 luni. Pentru asigurarea imunităţii pe termen lung este necesară administrarea unor doze de rapel la intervale de 10 ani.

 Antimeningococică

Vaccinul meningococic C conjugat nu se comercializează deocamdată în România. Dintre vaccinurile neconjugate, în anul 2007 sunt disponibile pentru vaccinare opţională vaccinuri meningococice bivalente A+C (polizaharidice, neconjugate).
Imunizarea în context epidemiologic de focar (la contacţi) se poate face începând de la vârsta de 4 luni. (Pentru imunizare de lungă durată se recomandă un rapel după vârsta de 2 ani). Rata seroconversiei la copiii vaccinaţi sub vârsta de 2 ani cu vaccin neconjugat este mai scăzută pentru serogrupul C, dar este bună faţă de serogrupul A, chiar şi la sugarii vaccinaţi de la vârsta de 6 luni.
Imunizarea în context general ne-epidemic cu vaccin neconjugat se poate face de la vârsta de 2 ani, când se obţine o rată optimă a seroconversiei cu o doză unică de vaccin neconjugat.
Efecte secundare: reacţiile sistemice sunt rare, iar cele locale apar în 10% din cazuri, cel mai frecvent fiind descris eritemul local, cu durată de 1-2 zile.

 Antipolio

Primovaccinarea se face la vârsta de 2, 4, 6 luni, urmată de rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 la vârsta de 9 ani (clasa a 3-a).
Pentru programul naţional de imunizări se foloseşte VPO (vaccin polio oral, cu virusuri polio vii atenuate), preparatul VPOT. Trei doze vaccinale de VPO oferă o protecţie de 95-100% împotriva celor 3 tipuri de virus polio. Deoarece vaccinarea se face pe cale orală, nu se administrează copiilor cu tulburări digestive importante (diaree), decât după remisiunea acestora.
 Riscuri asociate cu vaccinul polio oral cu virusuri vii atenuate
 Riscul de paralizie poliomielitică postvaccinală după administrarea de VPO este estimat la 1 / 2,5 milioane doze vaccinale (circa 8 cazuri / an în SUA şi aprox. 15 cazuri / an în România). În afară de poliomielita paralitică postvaccinală, VPO poate fi responsabil şi de apariţia sdr. Guillain–Barré. La persoanele cu imunodeficienţe (de ex. SIDA), virusul din VPO poate provoca infecţii invazive şi deces.
 VPO prezintă risc de contaminare a mediului cu poliovirusuri, datorită excreţiei în mediu şi circulaţiei de poliovirus derivat din vaccin. S-au raportat cazuri de poliomielită cu poliovirus derivat din vaccin la subiecţii neimunizaţi. Din acest motiv copiii vaccinaţi recent cu VPO trebuie izolaţi în saloane separate, în cazul internării în spital.
 Tendinţe actuale în vaccinarea antipolio
 În ţările dezvoltate vaccinarea pe cale orală cu VPO ce conţine virusuri vii atenuate a fost înlocuită cu vaccinarea pe cale injectabilă cu VPI ce conţine virusuri polio inactivate, cu imunogenitate similară şi efecte secundare minime. În cazul VPI, administrate injectabil, este evitat pasajul digestiv al virusurilor din vaccin şi excretarea lor în mediu prin fecale. Se micşorează astfel riscul de contaminare a mediului cu poliovirusuri provenite din vaccin, limitând transmiterea poliovirusurilor sălbatice parţial inactivate (derivate din VPO) la persoanele susceptibile. Pe plan mondial există tendinţa înlocuirii vaccinului VPO cu VPI, în schemele naţionale de vaccinare din ţările dezvoltate. În România, VPI se foloseşte în programul naţional de imunizare numai pentru copiii instituţionalizaţi (din maternităţi, spitale şi leagăne de copii). Pentru copiii crescuţi în familie există posibilitatea de a opta pentru variante de vaccinuri cu componentă VPI. Aceste vaccinuri se pot procura, contra cost, din farmacii. Se administrează conform calendarului naţional de vaccinări, după aceeaşi schemă de vaccinare ca şi VPO.

 Antivariceloasă

Vaccinul varicelos se poate administra începând de la vârsta de 1 an. Primovaccinarea se realizează cu o doză unică de vaccin, la cei între 1-12 ani, şi cu 2 doze la interval de cel puţin 6 săptămâni, la cei peste 12 ani.